“Paradisul de sub Pământ” – așa poate fi descrisă cel mai bine Salina Turda, unul din cele mai importante și interesante locuri de văzut din Transilvania. E veche, chiar medievală, e plină de povești, are o înfățișare misterioasă, aprinde imaginația copiilor și stârnește interesul adulților. Iar imaginea de basm, care rivalizează doar cu aceea a Castelului Bran, a devenit celebră în toată lumea.
Urmăriți reportajul video realizat de jurnaliștii GoNEXT în Salina Turda.
Salina Turda este o mină. O mină din care s-a extras timp de sute de ani sarea prețioasă consumului uman și industrial. Zăcămintele de sare de aici au cam 400 de metri grosime și s-au format acum 13 milioane de ani într-o mare cu adâncime redusă și sub un climat tropical, foarte cald. Pe alocuri, la Turda filonul de sare are o înălțime de circa 1.200 metri – e imens.
Oamenii care au săpat pământul în căutarea sării au ajuns “doar” până la 120 de metri adâncime, folosind instrumente rudimentare, coborâte în adâncuri. Salina a fost folosită în timpul celui de-al doilea război mondial ca adăpost împotriva bombelor, iar mai târziu a fost depozit de brânză. Abia recent a fost transformată într-un parc tematic magic, cu roată, mini teren de golf, sală de bowling și masă de tenis. Are și un lac subteran cu bărci ce pot fi închiriate pentru explorarea minei. Pe scurt, are de toate și este uimitoare.
Istoria Salinei Turda a început din vremea dacică, însă prima atestare documentară datează din 1271 când cavalerii teutoni erau răsplătiţi cu bolovani de sare. Mină de sare a trezit și interesul regilor ungari dar şi împăraţilor Imperiului Habsburgic: veniturile pe care le aducea minereul extras aici, mergeau direct în vistieria Imperiului. Salina Turda este de fapt un complex format din 5 mine de sare distincte, fiecare având un nume propriu și o poveste a ei. “Terezia”, “Iosif”, “Anton”, “Rudolf” și “Ghizela” sunt numele celor 5 mine, cea mai veche fiind Terezia. Ea poartă numele împărătesei Maria Tereza a Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană și este locul în care turiștii coboară ca să se plimbe cu barca pe apele line ale lacului de sare amenajat la 112 metri adâncime.
“Asta-i o camera de tip conic, ce reprezintă o abordare mai veche. Primele camere de exploatare mai serioasă aveau formă conică. Are o adâncime de 87 m de aici, de la nivelul balconului și dacă ar fi să-i măsurăm adâncimea de la suprafață, ar fi 115 metri în total. Aș vrea să va imaginați că această cameră are o formă specifică de clopot : dacă strigăm un cuvânt scurt, de 2-3 litere va rezona în 15-16 replici, depinde cât de tare strigăm. Putem să și testăm efectul de ecou” spune Edmond-Cristian Popa, ghidul care însoțește grupurile de turiști.
Minele Rudolf şi Ghizela au fost ultimele mine de unde s-a scos sarea și marchează o cotitură în tehnologia de extracție. Pereții salinei au fost săpați în formă trapezoidală, nu în clopot ca până atunci. Astăzi, în mină Rudolf se proiectează filme și se țin concerte iar în mina Ghizela a fost amenajat un mic sanatoriu balnear pentru pacienții cu afecțiuni respiratorii.
Pentru ca sarea să ajungă la suprafață pământului minerii au săpata o galerie subterană pe orizontală până la puțul de ridicare. Galeria se numește Franz Iosef şi a fost săpată cu dalta şi ciocanul într-un efort supraomenesc, timp de 17 ani neintrerupti. Liftul primitiv cu care se ridica sarea se numește “crivac” și era pus în mișcare de cai la care armata renunța din motive de vârstă înaintată. În Sala Crivacului din salină, turiștii pot vedea pe viu o astfel de mașinărie, fiind singura din Europa păstrată pe locul său iniţial. Ca să cobori în mină Iosif ai la dispozitie un lift sau o scară ce pare interminabilă, deși are “doar” 172 de trepte .
“Am numit acest set de trepte “scara bogaților”; sunt trepte construite în stil baroc transilvănean și au o poveste interesantă. Imaginați-va că-n momentul în care se exploata sarea în camere de tip clopot, singura cale de acces pentru muncitori era prin puțurile de extracție, deci pe unde se și scotea sarea. Puțurile de extracție au fost și pentru transportul sării dar și pentru transportul muncitorilor. Se cobora (la) aproximativ 100-120 de meri adâncime cu ajutorul unui crivac; era cumva folosit și ca un lift mai rudimentar. Însă administratorii salinei care erau nobili nu voiau să folosească acest mijloc de transport pentru că era consierat destul de periculos și înfricoșător. Așa că și-au construit aceste trepte care duc direct la suprafață și ei coborau să verifice lucrările din salină folosind aceste trepte. De aceea se numesc “scara bogaților” explică Edmond Popa.
L-am întâlnit în turul salinei Turda pe Gabriel Enache, ghid de turism și consilier de specialitate la Centrul Național de Informare și Promovare Turistică din Cluj. L-am întrebat care e reacția turiștilor când văd pentru prima oară salina Turda.
“Sunt uimiți, nu se-așteaptă să regăsească în România un astfel de obiectiv așa de bine realizat pentru scopurile turistice dar în aceeași măsură și folosită ca bază de tratament. Practic, imaginea majorității turiștilor este aceea a unui obiectiv de dinainte de ’90” spune Gabriel Enache. “Eu apreciez aici la Turda faptul că e un loc destinat unui public larg: acest spațiu este multifuncțional, nu este o simplă salină, este un spațiu unde omul vine să se vindece, să se relaxeze și să cunoască istoria locurilor acestea” adaugă Enache.
Exploatarea sării s-a oprit la Turda în 1932 iar 60 de ani mai târziu salina s-a redeschis, dar doar pentru turiști. În 2008 autoritățile locale au luat bani europeni ca s-o modernizeze iar după doi a fost redată circuitului turistic. Numai anul trecut Salina Turda a avut peste 600.000 de vizitatori. O treime dintre ei sunt străini veniți din Ungaria, Polonia, Israel sau din Spania. La final va recomandăm să va luați pulovere cu voi: chiar dacă afară sunt 40 de grade, în salină temeperatura este relativ constantă, 12 grade Celsius.
Be the first to comment