În toate aşezările din Bucovina, datinile, credinţele şi obiceiurile pascale s-au dezvoltat şi menţinut multă vreme într-o formă de conservare aparte. Prezenţa sacrului în lumea pământeană se simte în Bucovina nu numai în ziua sărbătorii Paştelui, ci şi în perioada de dinainte, dar şi în cea de după.
Aici, în ţara mănăstirilor cu frescă exterioară pictată, aflate în patrimoniul UNESCO, în acest spaţiu încărcat de frumuseţe şi spiritualitate, în care satele mai păstrează atmosfera liniştită a vremurilor trecute, iar oamenii încă mai respectă „obiceiurile pământului”, poţi petrece o vacanţă cu totul specială, mai ales în preajma sărbătorilor pascale. Bucovineanul, bun, mândru, înţelept, te va trata cu ospitalitate şi căldură, te va îmbia cu bucatele lui tradiţionale şi te va ajuta să descoperi o bună parte din spiritualitatea locurilor.
Sărbătoarea Paştelui este cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an. Este ziua în care „Hristos a înviat din morţi”, zi aşteptată cu mare dor şi bucurie de bucovinenii de pretutindeni şi care cade întotdeauna la începutul primăverii, anotimpul în care toată natura reînvie.
Numeroase manifestări au loc nu numai în ziua sărbătorii Paştelui, ci şi în zilele ce o preced, precum şi în cele ce o succed.
Postul Mare (Postul Paştelui), compus din 40 de zile, plus Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, este perioada marcată de interdicţii culinare şi lipsită de petreceri şi distracţii. Este perioada în care lumea parcurge un interval de timp dedicat meditaţiei şi ispăşirii păcatelor, pentru ca oamenii să se purifice în preajma şi la întâmpinarea marelui miracol al omenirii – învierea Domnului Iisus Hristos. Debutează cu Lunea curată şi cuprinde multe sărbători şi ritualuri specifice de factură creştină, dar şi cu reminiscenţe precreştine.
În Lunea curată, prima zi a Postului Mare, se purifică universul casnic şi cel înconjurător prin spălarea vaselor, alergări de cai, consum de alimente purificatoare. La sărbătoarea din 9 martie, ziua celor 40 de Sfinţi Mucenici, cunoscută drept Anul Nou Agrar, principalul moment ceremonial îl constituie scoaterea plugului la arat. Acum gospodarii satelor se întovărăşesc pe baza criteriilor de rudenie, vecinătate sau simpatie reciprocă pentru muncile agricole de primăvară (arat-semânat), înţelegerea încheindu-se cu o mică petrecere, la care este obiceiul să se bea câte 40 de pahare de vin sau rachiu de către fiecare gospodar. Femeile încă mai fac sfinţişori (mucenici) asemănători după înfăţişare idolilor preistorici ai fertilităţii. Făcuţi din aluat dospit, sub forma cifrei opt culcate, sfinţişorii se coc în cuptor, se ung cu miere, se presară cu miez de nucă şi sunt daţi de pomană sau se aruncă prin livezi pentru rodnicie. In ziua de 9 martie se fac şi previziuni meteorologice, iar toate practicile magice, toate farmecele îşi au începutul în ziua mucenicilor.
De Alexii, sărbătoare populară ţinută în ziua de 17 martie, cunoscută drept Anul Nou Apicol, bucovinenii îşi iau măsuri pentru ferirea gospodăriei de reptile şi rozătoare. Este ziua cea mai importantă pentru aprinderea focurilor rituale prin curţi şi livezi, focurile având drept scop purificarea spaţiului gospodăresc. Un alt ritual este cel al începerii de an apicol, când stupii de albine sunt scoşi de la iernat şi purificaţi prin trecerea peste foc, prin stropire cu apă sfinţită sau prin afumare cu tămâie aprinsă.
Buna Vestire, numită şi Blagoveştenie, se ţine în ziua de 25 martie, când biserica creştin- ortodoxă celebrează vestea îmbucurătoare pe care Arhanghelul Gavril a adus-o Preacuratei Fecioare Maria, că va naşte pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Buna Vestire se serbează cu cea mai mare sfinţenie de către bucovineni, fiind după credinţă o sărbătoare tot aşa de mare ca şi învierea sau Poştele.
Păcatul celui care lucrează în decursul acestei zile este foarte mare, iar cel care caută gâlceavă în această zi o va duce foarte rău. Se mai zice că, precum va fi timpul în ziua de Buna Vestire, aşa va fi el şi în ziua de Paşte. Blagoveştenia este cunoscută şi ca Ziua Cucului, în tradiţia spirituală populară cucul fiind cea mai iubită, venerată şi cântată pasăre.
După sosirea sa la Buna Vestire, cucul devenea un reper viu, în funcţie de care bucovineanul a prevestit schimbarea vremii şi a prognozat durata vieţii omului. Dacă auzeai primul cântat al cucului pe nemâncate sau fără bani asupra ta, era semn râu, de necaz, de boală sau chiar de moarte, motiv pentru care oamenii se păzeau ca în această zi să fie cu stomacul gol sau fără bani, iar dacă auzeau cucul cântând aruncau monede în direcţia lui.
Ziua Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, când Mântuitorul a fost întâmpinat cu ramuri de finic şi cu alte flori, este cunoscută sub denumirea de Florii sau Duminica Floriilor. Este ziua în care se consacră valoarea culturală şi religioasă a sălciei, dar şi ziua care semnifică revenirea primăverii, din ziua aceasta toţi pomii şi toate florile începând a înmuguri şi a înflori. în această duminică, ramurile verzi de salcie cu mâţişori, recoltate cu o zi înainte, sunt duse la biserică pentru a fi sfinţite şi apoi împărţite credincioşilor. Ramurile capătă cu această ocazie virtuţi aparte: de apărare a gospodăriei şi animalelor de duhurile malefice, de prognozare a duratei vieţii omului (numărul mugurilor de pe o ramură arată posesorului cât va trăi), de fertilizare, de prevenire şi tratare a bolilor
Perioada care precede sărbătoarea învierii Domnului este Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, perioadă caracteristică, rituală, marcată de două momente aparte: Joia Mare şi Vinerea Seacă.
În Joia Mare (Joia Patimilor), după credinţa populară, se deschid mormintele, cerul şi porţile raiului, fiind un moment în care se manifestă cultul morţilor. Femeile împart colaci, plăcinte, vase din lut sau ceramice, umplute cu apă, vin sau mâncare şi însoţite de lumânări aprinse, pentru pomenirea celor dispăruţi. La Breaza, Moldoviţa şi Poiana Stampei încă se mai păstrează obiceiul aprinderii focurilor, pentru ca spiritele morţilor să vină printre cei vii, pe la casele unde au trăit şi să petreacă împreună Paştele
Ultima zi de vineri din Postul Mare este cunoscută sub mai multe denumiri: Vinerea Mare, pentru că aparţine ciclului pascal al Săptămânii Mari; Vinerea Seacă, pentru că în această zi se ţine post negru; Vinerea Patimilor, pentru că Iisus a pătimit şi a fost răstignit într-o vineri; Vinerea Paştelui, pentru că precede marea sărbătoare a învierii Domnului, Poştele. în această zi, Aerul (pânzape care este zugrăvită înmormântarea Domnului Iisus Hristos), care simbolizează trupul neînsufleţit al Mântuitorului, este scos din altar şi aşezat în mijlocul bisericii, pentru priveghere, unde stă până la înviere.
O serie de munci gospodăreşti se desfăşoară în Săptămâna Patimilor: bărbaţii curăţă spaţiul gospodăriei, repară gardurile, ară grădina, taie lemne, iar femeile deretică prin casă, vâruiesc, spală albiturile, înroşesc sau încondeiază ouă, pregătesc alimentele rituale (pască, babe, moşi sau moşnegi, cozonaci, învârtite, plăcinte, colaci, mielul Paştilor). Este perioada în care, dominaţi de sfintele îndatoriri, dar şi temători de constrângerea tradiţiei, de ironia semenilor, gospodarii intră într-unfel de competiţie unii cu alţii, dorind fiecare ca prin tot ceea ce face să fie considerat în rând cu oamenii.
Făcută în Joia Mare sau în Sâmbăta Mare (Sâmbăta Paştelui), pasca este cea mai însemnată coptură, fără de care în Bucovina nu ar crede cineva că a sosit Paştele. Se face din făină de grâu, sub formă rotundă (în amintirea scutecelor cu care a fost înfăşat Iisus) sau sub formă pătrată (pentru că şi mormântul în care a fost înmormântat Mântuitorul a fost pătrat).
Pasca se înfrumuseţează la margini cu împletituri, iar la mijloc cu o cruce împletită sau simplă, care semnifică crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul lumii. Se fac însă şi păşti simple, fără împletituri şi fără cruce la mijloc, numai cu zimţi pe margine. Între împletituri sau între zimţi se pune de regulă brânză de vaci, mai rar de oi, sărată şi frământată cu gălbenuş de ou, zahăr, scorţişoară şi împodobită cu stafide. Păştile cu cruce diametrală se duc în ziua de Paşte la biserică, ca să se sfinţească; cele simple sunt destinate membrilor familiei, iar cele micuţe, numite păscuţe, se fac în special pentru bucuria copiilor sau pentru a se da săracilor care stau la uşa sau la poarta bisericii.
Alături de pască, care ocupă un loc privilegiat în cadrul ceremonialului slujbei de înviere, femeile mai coc de Paşte şi alte copturi, precum: cozonaci, plăcinte, babe, învârtite. Pasca se face nu numai de Paşte, ci şi de Sfântul Gheorghe, de înălţare sau Ispas şi de Duminica Mare sau Rusalii. După Duminica Mare însă şi până la Poştele viitor, pască nu se mai face.
Simboluri tradiţionale cu o profundă semnificaţie, ouăle roşii, încondeiate sau închistrite special cu ocazia marii sărbători a învierii reprezintă în plan spiritual o revoluţie, o regenerare spre binele omului. Multe legende din spiritualitatea bucovineană au învierea drept punct de pornire pentru înroşirea ouălor. Se spune că pietrele pe care le aruncau jidovii în Iisus când acesta ieşea din templu se transformau în ouă roşii sau că datina înroşirii ouălor a apărut pentru a ni se aminti chinurile îndurate de Mântuitor, sângele vărsat în timpul răstignirii. Conform unei alte legende, Maica Domnului s-a dus cu un coş cu ouă ca sâ-i înduplece pe păzitorii lui Iisus răstignit, însă pentru că aceştia au refuzat orice dialog, ea a aşezat coşul cu ouă la picioarele fiului, iar sângele care curgea din trupul lui Iisus a înroşit ouăle, moment în care Mântuitorul a zis: de acum să vopsiţi ouă roşii”.
În Bucovina, ouăle se înroşesc în Joia Mare, Vinerea Seacă şi Sâmbăta Paştelui. Se întrebuinţează de Paşte nu numai ouă roşii, ci şi de diferite alte culori: galbene, verzi, albastre. Pentru că la început se făceau numai ouă roşii, bucovinenii fac şi aşteaptă sfintele Paşte mai mult cu aceste ouă şi tot de aceea există datina de a se vorbi numai despre ouă roşii. Pe lângă aceste feluri de ouă, numite în unele părţi din Bucovina merişoare, fiindcă au numai o singură culoare, femeile mai fac, încă de la Buna Vestire, două feluri de ouă: încondeiate şi închistrite (împistrite), deosebirea între ele constând în tehnica de ornamentare.
Ouăle încondeiate se lucrează întotdeauna calde, pentru a permite o uscare rapidă a tuşului şi se folosesc pensula şi peniţa. Ouăle închistrite (numite şi „muncite” sau „necăjite”, pentru că presupun multă răbdare, atenţie şi pricepere) au ca element de bază ceara, care se transpune pe suprafaţa oului, după care urmează îmbăierea succesivă în culori. Se lucrează cu chişiţa şi se ornamentează reci, numai baia de culoare este caldă, iar când sunt gata ornamentate se pun în preajma unei surse de căldură pentru topirea cerii.
Încondeierea şi închistrirea ouălor sunt meşteşuguri care, prin măiestria combinării motivelor tradiţionale şi îmbinarea culorilor, dar şi ca urmare a influenţelor transculturale, mai ales ale populaţiei huţule, au devenit în timp o adevărată artă.
Motivele vechi, „bătrâneşti”, preluate din legendele populare („calea rătăcită”) sau din viaţa de zi cu zi („coarnele plugului”, „năframa”, „spicul de grâu”), alternează cu motivele solare („rozeta”) sau religioase („crucea”). Diferenţierea între principalele localităţi în care se practică meşteşugul încondeierii sau închistririi ouălor se face prin intermediul paletei cromatice. Astfel, roşu este specific pentru Brodina, portocaliu pentru Moldoviţa, verde, albastru pentru Ulma, negru pentru Ciocăneşti etc. Tradiţional, se foloseau culori naturale, obţinute din plante sau anumite părţi ale acestora (frunze, flori, scoarţă, rădăcini). Astăzi se încearcă din nou obţinerea culorilor naturale, însă marea majoritate a creatoarelor folosesc coloranţi chimici din comerţ.
Sâmbătă seara, când începe a se îngâna ziua cu noaptea, toate pregătirile pentru sărbătoarea Paştelui sunt finalizate, motiv pentru care orice lucru de mână încetează. Nu încetează însă datinile şi credinţele care, dimpotrivă, continuă până luni, după Duminica Tomii.
Sărbătoarea Paştelui şi îndeosebi învierea, cea mai mare dintre toate sărbătorile de peste an, este întâmpinată pretutindeni cu mare bucurie, fiind o manifestare a divinităţii în lumea văzută, când legătura dintre om şi Dumnezeu este mai puternică decât oricând. Omul petrece sărbătoarea cu sufletul şi cu trupul curat, cu armonie, măreţie şi cu un adânc sentiment de iubire pentru semenii săi.
Cu ani în urmă, cei care mergeau la slujba de înviere, dar şi toţi membrii familiei când se sculau dimineaţa, în prima zi de Paşte, se spălau pe faţă într-un vas mare, în care se afla apă proaspătă şi curată, unul sau mai multe ouă roşii, precum şi câţiva bănuţi de aur sau de argint. Prin acest ceremonial, omul se asigura să fie uşor şi sănătos ca oul, să aibă peste an faţa îmbujorată precum culoarea roşie a oului, să fie curat ca argintul şi ca aurul şi să îi meargă bine tot anul. Astăzi, obiceiul se mai practică încă, în special dimineaţa, în prima zi de Paşte, când oamenii înlocuiesc bănuţii de aur sau de argint cu monede şi mai adaugă în vas şi unul sau mai multe fire de busuioc. Se spală simbolic pe faţă şi-şi fac cruce pe frunte cu apa uşor înroşită de la oul vopsit în speranţa că vor fi, pe tot parcursul anului, sănătoşi, puternici şi frumoşi ca oul cel roşu.
Toţi cei care participă la slujba de înviere trebuie să aducă cu sine şi o lumânare, pe care o aprind şi o ţin aprinsă în tot timpul săvârşirii sfintei slujbe de către preot. De asemeni, aduc cu ei şi coşurile pascale (împletite din nuiele şi acoperite cu ştergar alb, împodobit cu cusături), pline de produse alimentare sau obiecte de uz casnic, pentru fi sfinţite: pască, ouă, unt, cozonac, sare, brânză, zahăr, friptură, cârnaţi, afumături, busuioc, o lumânare. Produsele pascale se consumă la masa festivă de Paşte sau, unele dintre ele, încă se mai păstrează în casă pentru a fi folosite de-a lungul anului în medicina populară sau în farmece pentru grăbirea căsătoriilor ori în caz de furtună cu trăsnete.
Există datina ca, din momentul în care preotul a rostit pentru prima dată cuvintele: „Hristos a înviat!” la slujba de înviere, de atunci şi până la Ispas sau înălţarea Domnului, românii de pretutindeni să se salute când se întâlnesc numai cu „Hristos a înviat!” şi Adevărat a înviat!”
După celebrarea slujbei de înviere, bucovinenii merg în cimitir pentru a duce lumina învierii şi morţilor, aprind lumânări la toate mormintele care aparţin neamului lor, apoi fiecare se întoarce acasă având în mâini lumina învierii, unde marchează cu aceasta semnul crucii pe uşa de la intrare sau pe grinda din „casa cea mare”. După ce o sting, o păstrează cu grijă peste tot anul şi o aprind atunci când vine vreun necaz, precum o boală, o furtună mare, grindină, ploaie mare, fulger, tunet sau trăsnet.
Urmează ceremonialul spălării din prima zi de Paşte, apoi masa tradiţională cu produsele pascale, la care participă doar membrii familiei, întrucât în prima zi de Paşte vizite nu se fac, sărbătoarea fiind una familială. Se ciocnesc întâi ouăle, prima dată soţii între ei, apoi copiii cu părinţii, existând obiceiul ca membrul familiei care rămâne cu oul întreg să le primească pe toate cele pe care le-a spart.
Se crede şi se zice că toţi cei care ciocnesc ouă între ei se vor vedea pe lumea cealaltă. Ouăle se ciocnesc acum cap la cap (partea cea mai ascuţită), iar în zilele următoare se pot ciocni şi cap cu dos (partea cea mai groasă), dos cu dos sau chiar lateral. Cel mai mic ca ani ţine oul cu capul în sus, iar cel mai mare ciocneşte cu oul său, zicând: „Hristos a înviat!”, iar cel mai mic răspunde: Adevărat a înviat!”.
Tot în prima zi de Paşte, un obicei străvechi, dispărut astăzi aproape în totalitate, era mersul la toacă. Tinerii obişnuiau ca după vecernie să meargă să bată toaca şi să tragă clopotele, cu credinţa că se vor întâlni pe lumea cealaltă şi că vor fi feriţi de trăsnete, iar fetele credeau că le va creşte inul şi cânepa cât mai mult.
Prima săptămână de după Paşte este cunoscută sub denumirea de Săptămâna Luminată, atât pentru că, înviind în ajunul ei, Iisus Hristos a luminat toată lumea prin învierea sa din morţi, cât şi pentru că în această săptămână toate se luminează, adică toate încep să înflorească şi să se înnoiască. Este săptămâna în care se serbează toate zilele, existând unele interdicţii referitoare la muncile agricole şi treburile gospodăreşti, începe luni, a doua zi de Paşte, şi se încheie cu duminica închinată Apostolului Toma, cel care, deşi nu s-a încrezut în propria lui privire şi în propriul lui auz că Iisus a înviat, îşi redobândeşte în cele din urmă credinţa veşnică. Acum se sărbătoresc în mod deosebit a doua zi de Paşte, Joia Nepomenită (prima joi de după Paşte) şi Izvorul Tămăduirii, care cade în prima vineri de după Paşte, dar poate cădea şi în sâmbăta următoare. Şi astăzi se menţine credinţa că sufletul celui care moare în această săptămână merge direct în rai.
Luni, a doua zi de Paşte, în unele sate bucovinene se mai practică udatul ritual cu apă (astăzi şi cu parfum), obicei care are ca punct de pornire povestea fetei de păgân care a leşinat la auzul învierii lui Iisus şi a fost trezită prin udarea cu apă de către tineri. în Poiana Micului şi Soloneţu Nou, băieţii încă mai udă fetele când le prind că se deplasează pe uliţele satului sau chiar duc vase cu apă pe la casele anumitor fete, pentru ca acestea să fie udate. De regulă, fetele udă băieţii marţi, a treia de zi de Paşte.
Cel mai popular obicei al sărbătorii pascale a fost, însă, cel al construirii scrânciobului, care îşi are originea în legenda care spune că Iuda, regretând faptul că l-a vândut pe Iisus, s-a spânzurat şi timp de trei zile corpul i s-a legănat pe o creangă.
Deşi înainte nu exista un sat mai mare în care să nu se fi aflat câte un scrânciob, astăzi obiceiul este înlocuit de alte petreceri. Din a doua zi de Paşte încep horele săteşti sau balurile gospodarilor, prilej de adunare a întregii comunităţi, când muzica, dansu\ şi voia bună întregesc spiritul de sărbătoare.
1 Trackback / Pingback