Prima întâlnire cu satul pescăresc Caraorman, situat în inima Deltei, între brațele Sulina și Sf. Gheorghe, pe Grindul Caraorman, oferă o imagine cel puțin surprinzătoare pentru ceea ce te-ai fi așteptat să vezi într-un astfel de loc. Ruinele fabricii de sticlă pe care regimul comunist a construit-o aici, la sfârșitul anilor `80, din dorința de a exploata cel mai mare depozit de nisip fin de origine marină din Europa, alături de ceea ce a mai rămas din cele șase blocuri de locuințe pentru muncitorii care ar fi trebuit să lucreze în fabrică, oferă o imagine dezolantă, dar provocatoare, în același timp.
„Construcția fabricii și a blocurilor de locuit s-a încheiat chiar la sfârșitul anului 1989, a venit Revoluția și proiectul a fost abandonat. Au fost câteva încercări de demolare a construcțiilor și de ecologizare a zonei, însă rezultatul îl puteți vedea”, explică ghidul de turism local, Cristian Conțolencu.
Totuși, turiștii găsesc interesant peisajul, iar prezența cailor sălbăticiți și a vitelor lăsate de localnici să pască în împrejurimi, oferă o imagine ce pare gândită de un regizor iscusit.
Odată depășit acest prim moment al întâlnirii cu satul care i-a dat istoriei sportului românesc pe celebrii frați canotori Gheorghe și Toma Simionov, ne urcăm în bena acoperită a unui legendar GAZ-66, camionul perfect pentru o incursiune pe drumurile de nisip ce strabat Pădurea Caraorman.
„Prima bucată de pământ, prima insulă, a fost asta, Letea-Caraorman. Se spune că a fost aceiași pădure, dar că s-a tăiat mult, a apărut brațul Sulina între ele și le-a despărțit și au ajuns să fie două păduri. Când s-a retras marea, au rămas dunele de nisip și lăsăturile. Din cauza pânzei freatice foarte înalte, în lăsături nisipurile sunt tot timpul umede, iar acolo a reușit să crească pădurea”, povestește ghidul nostru.
Pădurea întunecată, Stejarul îngenunchiat și legenda în două versiuni
Denumirea pădurii a fost dată de turci și se traduce în „pădurea neagră” sau „pădurea întunecată”, iar prima menționare a satului apare pe o hartă militară rusă, din 1828, sub denumirea de Kalasormani.
„I-au spus Pădurea întunecată pentru că este foarte deasă, doar că ați văzut că nu e o pădure pe de-a întregul, ci sunt multe pâlcuri, hazmace, le spune noi, foarte dese, crescute în lăsături. Unde era mai înalt, din cauza vânturilor foarte puternice, nu apuca să crească nimic pe dune, de aceea li se spune dunele mișcătoare de la Caraorman.
În schimb, când au făcut fabrica de prelucrare a nisipului, lângă apă, inginerii din fabrică știau că vor fi probleme la exploatare, din cauza vântului. Așa că au adus din Africa o plantă, noi îi spunem „cârcel”. Seamănă foarte mult cu usturoiul, dar este mult mai micuță, crește foarte repede pe nisip, stabilizează duna de nisip, iar apoi vine și restul vegetației din zonă, crește pe dune și sufocă „cârcelul” și la un moment dat dispare.
Însă, datorită lui dunele sunt acum stabile. Se spune că a fost plantat de acum 60-70 de ani pe dune, dar efectele se simt de vreo 30 de ani. Eu când eram copil, tot ce vedeți aici, era doar nisip, ca în deșert, fără pic de vegetație. Era mai spectaculos să vezi dunele de nisip lângă pădure, dar este mai bine acum că nu mai sunt plimbate dunele de vânt”, continuă Cristian Conțolencu să spună povestea locului.
Pentru miile de turiști care vizitează anual pădurea subtropicală, principalul punct de atracție este reprezentat de cei trei stejari multiseculari, cu forme ciudate, despre care se crede că au vârste cuprinse între 600-700 de ani.
„Se știe că stejarii cât sunt de înalți, atât au și rădăcinile de adânci. Aici nu este cazul, rădăcinile cresc în nisip 8-10 metri, apoi dau de al doilea strat de nisip, foarte sărat, iar rădăcinile se dezvoltă pe lateral, iar din această cauză și a vânturilor puternice, stejarii prind forme ciudate”, ne lămurește ghidul.
Vedeta locului este, însă, Stejarul îngenunchiat, a cărui formă a născut mai multe legende, care diferă în funcție de… povestitor.
„O fată și un băiat, cazaci, trebuiau să facă nunta, dar un turc foarte îndrăgostit de fată o răpește în seara nunții și fuge cu ea în pădure. Marea era mult mai aproape de pădure, îi aștepta o corabie, dar cazacii au plecat după ei, i-au ajuns, a fost o mică bătălie și i-au înfrânt. I-au pus pe turci în genunchi și le-au tăiat capetele, iar unde a curs sângele turcilor a crescut Stejarul îngenunchiat. Acum, depinde cine povestește legenda, că dacă povestea un turc, vă spunea că turcii au învins și l-au îngenunchiat pe băiat, fata a plâns, iar unde i-au căzut lacrimile a crescut stejarul”, povestește, ușor amuzat, Cristian Conțolencu, care ne oferă, totuși, și o explicație mai realistă.
„I se spune Stejarul îngenunchiat din cauza ramurilor. Are pe undeva la 4-500 de ani. A cazut cu două ramuri pe pământ, se spune că au prins rădăcini și de aici numele. Stejarul are o scorbură, iar bătrânii spun că era o mică stână lângă stejar, acum vreo 200 de ani, erau trei-patru familii cu foarte mulți copii și toată ziua se jucau lângă stejar. Copiii au reușit să rupă ramura din stânga, el și-a pierdut din echilibru și a căzut. Noroc cu ramurile din dreapta, s-a sprijinit pe ele, le-a îngropat și ele au prins rădăcini, un lucru neîntâlnit la stejari”, explică Cristian Conțolencu.
În imediata apropiere a Stejarului îngenunchiat, o replică după Mara Tăcerii a marelui Constantin Brâncuși, precum și o fântână în stil oltenesc. Enigma este dezlegată imediat.
„Masa și fântâna sunt făcute în 1989 de către paznicul de vânătoare și trei vânători, ei erau cumva sponsorii mesei. Cei trei vânători erau din zona Târgu Jiu, de accea copie după Masa Tăcerii și stilul acesta de fântână”, spune ghidul.
Din păcate, afluxul mare de turiști, în ultimii 15 ani, a avut și efecte nedorite asupra acestei zone și a habitatului natural. Până nu de mult, accesul se făcea liber, necontrolat și nu se mergea doar în zonele în care era permisă vizitarea. Din acest motiv, habitatul a fost fragmentat prin aparția de căi de acces improvizate, peisajul a avut de suferit, iar unele specii de plante și animale au fost puse în pericol. Din acest motiv, în 2019, Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării a luat decizia de a împrejmui cu un gard protector aria protejată, la fel cum s-a întâmplat și cu Pădurea Letea. Astfel, în prezent, accesul se face în mod organizat și doar în tururi cu însoțitor (ghizi locali).
Biserica Albastră și deliciile unei mese lipovenești
Odată încheiat acest veritabil safari peste dunele de nisip și printre pâlcurile de pădure este timpul unui popas la restaurantul-pensiune din sat, denumit (cum altfel?)… Stejarul îngenunchiat. Aici, gospodinele locului pregătesc celebrul storceag, dar și la fel de delicioasa ciorbă de somn. La felul al doilea, evident, tot preparatele din pește dețin supremația, iar oaspeții au la alegere pește prăjit, saramură, plachie sau crap pe varză, preparate ce se îmbină perfect cu un vin alb. La final, gogoși în zahăr pudră, un desert pe cât de delicios, pe atât de celebru prin partea locului!
În așteptarea bunătăților din bucătăria locală, tradițional lipovenească, avem suficient timp pentru o scurtă plimbare pe străzile de nisip din Caraorman. Casele păstrează tradiția locuințelor cu acoperiș de stuf, însă un localnic ne spune că multe dintre ele nu sunt locuite, deși, de la gard, par îngrijite.
„Majoritatea tinerilor au părăsit satul și au plecat să muncească la oraș sau în străinătate. Au trimis bani, au refăcut vechile case părintești, dar mai vin pe aici doar în concediu. Poate acum, când începe să se dezvolte treaba asta, cu turismul, să mai fie tentați să revină acasă, să dezvolte afaceri în turism… dar e greu, fără apă curentă, fără rețea de canalizare… De drumurile de nisip nu spun, ele fac parte din specificul zonei protejate și e mai bine să rămână așa”, ne spune un localnic trecut de prima tinerețe.
În satul Caraorman, se găsește și una dintre cele mai vechi biserici din Delta Dunării, iar preotul Angelo Florian Dumitrescu ne întâmpină și ne oferă câteva repere istorice.
„Construcția bisericii a început la 1875 și a fost sființită la 1878. Biserica este ridicată pe structură de bârne de stejar, făcută din paiantă, iar ulterior s-a intervenit și s-a izolat pe exterior cu lambriu, iar la interior s-a pus un polistiren pentru protejare. Catapeteasma a fost restaurată anul trecut. S-a păstrat specificul zonei, albastru cu auriu, iar icoanele praznicale sunt cele originale, de la 1854, fiind restaurate și puse pe această catapeteasmă”, spune părintele paroh, care ține slujbe și pentru creștinii ortodocși și pentru creştinii de stil vechi.
În prezent, în sat nu locuiesc mai mult de 300 de locuitori (în majoritate ucrainieni), iar depopularea accelerată a satului are efecte dramatice inclusiv asupra activității bisericii, preotul mărturisind că în ultimii ani nu au fost mai mult de unul-două botezuri, în schimb mai mult de zece înmormântări.
Echipa GoNEXT a vizitat satul Caraorman la invitația Asociației Delta Dunării, organizație neguvernamentală ce reprezintă principalul promotor al destinației turistice Delta Dunării.
Be the first to comment