Sulina este un loc special din foarte multe puncte de vedere. În foarte puține locuri din țara noastră există o asemenea „aglomerare” de istorie și cultură precum în cel mai estic oraș al României. Odată ce ați ajuns aici, înainte de a căuta prin „salba de minuni” a Deltei Dunării, găsiți timp pentru a vă plimba pe strazile orașului, acolo unde fiecare clădire așteaptă să-i cunoașteți povestea. Iar dacă doriți să aflați mai multe povești într-un singur loc (ca într-un fel de „mall” al amintirilor!), atunci Sulina are cel puțin două locuri care nu trebuie ratate: expoziția „Sulina Veche” a lui Gheorghe Comârzan, dar și atelierul de fotografie al artistului fotograf Liviu Simioncencu.
„Sulina Veche” este o expoziție… altfel. Fost maistru militar, acum pensionat, Gheorghe Comârzan a adunat sute de obiecte vechi, fotografii, documente (unele de o valoare istorică inestimabilă) pe care le-a adunat în această „expoziție” pe care a deschis-o pe un petec de pâmânt, undeva între Străzile III și IV, pe Strada C.A.Rosetti, foarte aproape de farul vechi și de impozanta clădire a Comisiunii Europene a Dunării de Jos. Locul este ușor de găsit și atrage atenția chiar înainte de a-i trece pragul, datorită reconstituirii morii de vânt din Sulina, aflată cândva pe malul Dunării și care a aparținut străbunicului lui Gheorghe Comârzan.
Într-o ingenioasă înșiruire, care la prima vedere pare a fi un veritabil talmeș-balmeș, expoziția narată cu farmec de Gheoghe Comârzan ne poartă prin istoria locului, de la poveștile cu pirați, trecând prin copilăria acestui veritabil curator și ajungând până mai aproape de timpurile noastre, cu momente inedite din timpul filmărilor la superproducția ”Toate pânzele sus!” sau la amintirile care îl au în prim-plan pe legendarul Ivan Patzaichin.
„După planurile inginerului Charles Hartley, se construiesc două diguri convergente spre mare, cu rol de a mării viteza curentului și a spăla acest banc de nisip (n.r.: de la văsarea Dunării în Marea Neagră). Digurile dau rezultat, adâncimea crește la peste cinci metri și orășelul se dezvoltă. Iar din 1870, ca să dezvolte acest orășel, Anglia intervine pe lângă Poarta Otomană și îl declară port liber fără taxe, „porto-franco”. Astfel, vin peste 21 de naționalități ca să facă bani aici. Astfel, Sulina ajunge un cochet orășel european, în 1887”, povestește Gheorghe Comârzan, despre începuturile dezvoltării Sulinei.
Evident, din expoziție nu lipsesesc referirile la celebrii pirați ai locului, pentru care dezvoltarea orașului a adus și… dispariția din peisaj.
„A existat și piraterie la Sulina, dar a fost eradicată total această activitate a tâlharilor, deoarece marile puteri aveau nevoie să amenajeze gura de vărsare pentru navigație și nu să se împiedice de câțiva derbedei care își făceau de cap prin această zonă. Presa franceză îi descrie ca pe niște golani, greci și albanezi, care practică tot felul de jafuri asupra corăbiilor care trec prin Gura Sulinei. Nu erau la nivelul celor din Caraibe, din Pacific, fiecare cu corabia și steagul lui, organizați… Aveau și ei o barcă furată și când se punea o corabie pe uscat atunci săreau o ea, o atacau și dacă era echipajul mai slab și fără apărare, luau proviziile și marfa”, narează Gheorghe Comârzan, povestea acestor „Barbă Neagră” autohtoni.
Iar poveștile nu se opresc aici și, de aceea, după o oră petrecută în expoziția lui Gheorghe Comârzan, veți vedea Sulina cu alți ochi.
O plimbare pe faleza orașului, pe Strada I, ne-a scos în cale atelierul de fotografie al artistului fotograf Liviu Simioncencu. Ieșisem să găsim casa în care a locuit Jean Bart, pe numele său real Eugeniu P. Botez, cel care ne-a lăsat „Europolis”, una dintre cele mai fidele descrieri ale Sulinei, în anii săi de glorie. Transformată într-o micuță pensiune, cu o terasă generoasă la parter, unde localnicii și turiștii se opresc să-și stingă setea, casa are un corp de clădire alăturat, la parterul căruia am avut surpriza de a descoperi un atelier foto. Fotografiile alb-negru din vitrină ne-au prins ochii într-o capcană implacabilă și, de aici, dorința de a trece pragul a venit în mod firesc. Așa l-am cunoscut pe Liviu Simioncencu (63 ani), care ne-a povestit cum a început pasiunea sa pentru fotografie.
„La început, împrumutam un aparat de la colegii de clasă, era un Chaika, cu mai multe poziții pe film, și de obicei încercam să memorez, să fac fotografii, cu lucrurile care îmi plăceau sau îmi aduceau aminte de copilărie și care se schimbau. În 1974 am început, nu aveam aparat, abia în 1976 am început să am aparatul meu, pe care mi l-a dat tatăl meu, și atunci am observat că atunci când ai aparatul tău începi să vorbești altfel, te obișnuiești cu el și, încet-încet, problemele tehnice dispar. Atunci, reușești să faci ceea ce vezi”, povestește Liviu Simioncencu.
Fiu al Sulinei, acesta ne mărturisește că micul orășel și trecerea Dunării l-au inspirat de când era adolescent, iar trecerea vapoarelor sau schimbările de atmosferă și culoare l-au provocat de fiecare dată să găsească noi abordări în fotografiile sale.
„Sulina este foarte generoasă pentru fotografi și pictori. Prima dată îi observam pe pictori, care veneau cu șevaletul și aveai timp să vezi ce fac. Fotografii erau mai puțin abordabili, cel puțin când ești mic. Dunărea este ceva care ți se oferă și singur vezi ceea ce se întâmplă, zi de zi. Până și un vapor își schimbă culoarea și schimbă totul, reflectă o anumită culoare. De exemplu, seara este mai multă lumină, dar în perioada în care se tot stingea lumina venea un vapor și lumina orașul altfel. Mie, mi se oprește în fiecare zi câte un vapor în fața atelierului și în funcție de ce culoare are îmi schimbă și culoarea atelierului”, spune Liviu Simioncencu.
Artistul fotograf recunoaște că multe dintre fotografiile sale au valoare sentimentală, ceea ce, în fond, reprezintă una dintre principalele motivații atunci când decidem să ne păstrăm amintitile pe hârtie fotografică sau, mai recent, în format electronic.
„Unele dintre fotografii au în spate și povești speciale, mai personale, unele îmi aduc aminte de o fată sau de un anumit moment. În Sulina, sunt anumite locuri în care îmi place să fotografiez. Culmea, atunci când plec în altă parte, pot găsi astfel de locuri și în alt oraș, nu neapărat în Sulina”, mărturisește Liviu Simioncencu.
Atelierul foto este un alt fel de expoziție, una în care fiecare fotografie, fiecare carte poștală, spune o poveste despre Sulina și oamenii săi. Atelierul lui Liviu Simioncencu este deschis din anul 1982, însă poveștile care vă așteaptă acolo sunt cu mult mai vechi.
Be the first to comment