Satele românești se schimbă la față. Sute de ani au însemnat totul pentru români: casă, masă, viață, familie, iar acum se duc, încet-încet, spre turism. Și în România se naște și ia formă și contur din ce în ce mai mult turismul rural sau agroturismul. După anii 2000 ne-am urbanizat din ce în ce mai mult şi am pierdut contactul cu mediul rural, cu locurile unde ne petreceam copilăria la bunici. Mai nou în schimb, agroturismul capătă amploare fiind asociat cu ideea de vacanţă alternativă. Sunt câțiva oameni îndrăzneți cu spirit antreprenorial care iau în mâini frâiele schimbării și imprimă viteză pe sensul cel bun.
Jurnaliștii Go NEXT l-au cunoscut pe unul dintre ei, care transformă satele din nordul Moldovei din ceva banal în amintiri de aur pentru vizitatori. Omul se numește Mirela Nechita și conduce Asociația pentru Promovarea Văii Șomuzului. Mirela și-a fondat Asociația în localitatea Dolheștii Mici din județul Suceava, din două motive: unul – pentru că este locul ei natal, și doi – pentru că zona are un potențial uriaș de turism rural, agroturism, și turism cultural.
Proiectul Mirelei Nechita se numește “Turist în Dolheşți” și a pornit ca toate afacerile mici, din casa ei, din casa părintească. A transformat-o în muzeu și pensiune în același timp. A scos din ea tot ce era “modern” și a lăsat doar lucrurile tradiționale cu care a crescut. A văruit pereții, a schimbat lemnăria, a curățat tot și obiectele le-a pus la loc de cinste, acolo unde le era locul, în viața de zi cu zi. A muncit mult, iar la final a reușit să facă o pensiune cum n-am mai văzut până acum. În camera uriașă de zi, a încastrat în zidărie, pe un perete, un mesteacăn.
“Când am terminat de renovat casa, i-am rugat pe fiecare din membrii familiei mele să-și aducă o fotografie și să o poziționeze unde cred ei că ar fi în copacul asta. Uite, îi am aici pe bunicii din partea mamei, dincoace este mama și tatăl meu, în poza asta sunt eu când eram mică… “ povestește Mirela Nechita cu o voce domoală, cum au moldovenii din nordul provinciei istorice.
Casa ei e o întoarcere în timp. Mirela însăși se îmbracă în straie tradiționale, cu ie și cămașă înflorată cusută manual, pentru că ține mult la factorul autentic. Ne poartă prin toate camerele și ne arată obiectele care i-au marcat viața ei și a părinților ei. Arhitectura casei, camerele, bucătăria, soba uriașă – tot nordul Moldovei și toată copilăria poveștilor lui Creangă, parcă s-au strâns în acel loc.
“Vă aflați în casa mea părintească, locul unde m-am născut și am crescut. Aceasta este camera mai mare unde noi ne petreceam timpul ziua. Are sobă dotată cu plită și spunem că este multifuncțională pentru că încălzește și cealaltă camera (avansoba, i se mai spune pe aici). În colțul acesta, iarna, era instalat războiul de țesut. Aici erau șezătorile, la care uneori se adunau și 30 de persoane” își deapănă Mirela firul amintirilor.
Mirela Nechita a avut succes cu casa ei și încurajată de acest lucru, a trecut la pasul următor: a început ca să vorbească și cu alți săteni, să facă aceeași treabă. Să își facă locuințele frumoase, să scape de ce e netradițional, să recreeze meșteșugurile vechi în gospodăriile lor, și apoi să fie gata de primit turișți. Ușor nu a fost, dar nici prea greu, pentru că în Dolhestii Mici sunt mulți meșteșugari, care duc comoara tradiției din tată în fiu. Încă sunt cojocari, sunt și fierari, și potocovari, dar și femei care cos de mâna cămăși brodate și înflorate după metode vechi. Dolheștii Mici s-au transformat încet-încet într-un muzeu viu, în aer liber, în care oamenii sunt și ghizi de turism și exponate vii.
Ioan Liuță este cel mai bătrân cojocar din Dolheștii Mici. Ne arată cu mândrie casa lui, care se confundă cu un atelier de cojocărie. Pășim prin camere vechi și tradiționale, cu paturi și cu lavițe pe care stau cojoace mici și mari pregătite de vânzare. Lucrează la comandă și are clienți tot timpul, iar acum l-am găsit când argăsea pieile de oaie pentru următorul lot de lucru.
“Prima operație pe care o fac, e să pun pieile le înmuiat. Le țin 24 de ore la înmuiat după care le scot și apoi cu o mașină specială le iau carnea de pe piele, complet. Apoi încălzesc apă într-un butoi afară și le bag și le țîn zece ore la spălat. A doua zi le scot la aer și pregătesc soluția pentru tăbăcit. La tăbăcit, le țîn în soluția aia 7 zile. După aceea le scot afară, încălzesc, iar apă și le bag la cromat, ca să se stabilizeze pielea, să reziste în timp la intemperii. Le urc apoi în pod și în 3-4 zile se usucă în voie, la umbră. Apoi merg la mașinile de ras și egalizat: le rad, le finisez …” poveste Ioan Liuță.
Moș Liuță nu e doar cojocar, ci și tăbăcar și negustor de piei. E întruchiparea vechilor meșteșugari și privindu-l cum vorbește și cum se mișcă atât de natural în lumea lui din Evul Mediu, te simți tu însuți purtat în timpuri imemoriale. Își îmbie vizitatorii să probeze un cojocel moldovenesc. Sunt bundițe fără mâneci, împodobite cu motive populare discrete și decente. Nimic ostentativ, nimic prea încărcat.
”Din piei de miel le fac. Uite, astea sunt pieile pe care le primesc de la oameni. Ca să fac un cojocel ca la mama lui, am nevoie de zece pielicele. O zi jumate e de lucru, până ce termin un cojoc. Fac multe pentru obiceiurile astea de iarnă: cojoace, opinci, căciuli – toate modelele de pe lumea asta! Facem și cojoace vopsite, nu doar albe. Mașină asta de cusut Singer, manuală, o am eu de 60 de ani, de la părinții mei care au cumpărat-o de la niște evrei din Fălticeni. Toți cojocarii au mașini din astea, cu pedală” spune mândru Ioan Liuță.
Moșul Liuță are accent moldovenesc din ăla vechi și autentic și ți-e drag ca să-l asculți cum povestește. Nu-i tace gura nicio clipă: explică lucruri, face glume, se poartă îndatoritor cu turiștii care îi trec pragul și are lipici la prichindei. Și nu e singurul în felul asta. Câteva case mai la vale, Ioan Liuță are un “rival”: pe Elena Radu care coase cămăși bărbătești cu motive populare, pe pânză de bumbac și ii de damă, înflorate. Îi merge mâna cu acul și cu ața și cât stăm noi să o urmărim, deja a desenat cu fir albastru două romburi pe pieptul alb de pânză, al cămășii.
“Ața folosită e bumbac 100% și la fel și etamina. Motivele populare pe care le cos sunt în funcție de client și diferă de la femei la bărbați. La bărbați, de exemplu, sunt mai mult forme geometrice (romburi). Pentru doamne sunt flori. Durează 2-3 săptămâni ca să fac o cămășă bărbătească. Îmi place ce fac și uneori la final, mă uit și ma gândesc “oare eu am făcut lucrul asta?” spune cu modestie Elena Radu.
O cămașă cusută de Elena Radu se vede de la o poștă că este autentică și nu are nicio legătură cu chinezăriile care au umplut bazarurile mici și mari din toată țara. Este evidentă munca depusă și lucrul atent, detalii care contează și sar în ochi. Nu e de mirare prețul ei: o cămașă costă 500 de lei.
“De început am început cu cămășile pentru nepoțeii mei. Apoi m-a văzut cineva și-a vrut, apoi alții, și alții… Într-o lună fac două cămăși, iar comenzile îmi vin din sat și din împrejurimi. Mulți clienți participă la diferite concursuri folclorice unde li se cere să aibă haine făcute manual. Acolo sunt punctați și după cămășă, și câștigă și de la mine un punct” spune râzând Elena Radu.
Dolheștii Mici sunt plini de oameni mari și pricepuți. Sunt fierari, potocovari, cojocari, femei care gătesc rețete vechi de te lingi pe degete, ghizi de turism care te poartă prin împrejurimi, crescători de cai, și câte și mai câte.
“Costurile unei vacanțe aici sunt foarte mici, având în vedere faptul că este un proiect care nu își dorește să fie transformat în turism de masă ci își dorește să rămână un turism de nișă. O noapte de cazare începe de la 80 de lei, masa de prânz pleacă de la 30 de lei, o vizită în împrejurimi poate să coste câteva zeci de lei de persoană, în funcție de programul pe care turiștii doresc să-l facă. Costurile sunt reduse” spune ghidul de turism Ciprian Șlemco.
Turiștii care ajung în Dolheștii Mici au la dispoziție 40 de camere pentru cazare, împrăștiate în tot satul, pe la oameni. Micul dejun îl iau în fiecare dimineață în casa gazdei unde locuiesc, și nu mai trebuie spus că e tradițional, cu merindele locului. La prânz, lucrurile se schimbă: toată lumea servește masa la o familie anume care gătește câte porții trebuie. Se strânge lumea în casa gazdei și primește tot ce e mai bun la masă. A două zi, prânzul este la altă familie, care își demonstrează îndemânarea culinară. Iar în Moldova, oamenii chiar se pricep la gătit…
Jurnaliștii Go NEXT au găsit în Dolhești turiști americani, și japonezi, francezi, dar și italieni. Mulți străini. Românii vin în număr mult mai mic, pentru că agențiile de turism îi trimit pe ai noștri în străinătate, cu predilecție. Un pachet complet la Dolhești ajunge la 180 de lei pe zi, de persoană: înseamnă casă, 3 mese pe zi și vizite la toți meșteșugarii. În plus vizitatorii pot vedea biserica – monument istoric ridicat de hatmanul Șendrea, dar și muzeul învățătorului Cărăbuș din Dolheștii Mari.
“Proiectul Dolhești din regiunea istorică Moldova este un proiect nou care își dorește să scoată în evidență latura umană a locuitorilor din zona Dolheștiului și nu numai, prin felul lor de a arăta ce înseamnă să fii român, și să fii omul satului, dacă vreți. Doritorii care vor această destinație pot apela la orice agenție de turism sau să contacteze direct www.hellobucovina.com care este website-ul nostru. Dolheștiul este parte din programele noastre turistice dar orice agenție din România poate fi contactată pentru a veni aici la Dolhești și bineînțeles că pot lua legătura prin pagina de Facebook a comunității de la Dolhești care se numește “La Țărani” – un nume foarte inspirat pentru că la urma-urmei venim într-o vacanță la țară – pot lua legătură cu coordonatoarea acestui proiect, Mirela Nechita care face o treaba foarte bună prin Asociația pentru Promovarea Văii Șomuzului” spune Ciprian Șlemco.
Nordul Moldovei este una dintre cele mai frumoase zone ale României și trebuie promovată prin tot ceea ce înseamnă el per ansamblu: rural, urban, cultural, iar Valea Șomuzului este un giuvaer care trebuie arătat lumii.
Be the first to comment