Să mergi în Turcia înseamnă mai mult decât stereotipul “Istanbul/bazar” ori “plajă în Antalya” cu care ne-au obișnuit agențiile de turism în ultimii zece ani. E drept că și turiștii se-mpart în mai multe catgeorii, predominând cei care vor vacanțe de relaxare (pe ei îi trimiți la resorturi all-inclusive) iar pe locul doi cei ce ar fi dispuși (și) la mici plimbări, de genul “coborâm din autocar și facem câțiva pași pe una-două străzi (ei sunt cei care caută Istanbulul/bazarul + o moschee, maximum).
Astăzi vă arătăm ceva diferit față de ce ați văzut până acum în Turcia. Am fost în Konya și ne-a plăcut.
Konya e situată undeva în mijlocul Turciei, departe de oricare dintre destinațiile cunoscute de voi, care se află în principiu pe coastele maritime ale țării. Că să ajungi în Konya poți să zbori cu una dintre cele 12 curse aeriene zilnice, poți merge cu trenuri rapide sau, dacă ești “old fashioned” iei unul din multele autocare. Pe șosea, Konya e la trei ore de mers față de capitala Ankara. Noi am ajuns acolo cu o cursă Turkish Airlines și după doar câteva ore de zbor am aterizat pe aeroportul din oraș.
Vremea e numai bună în această perioadă a anului. La începutul lunii martie erau 16 grade Celsius și un soare strălucitor, însă primăvara poate să plouă destul de des, astfel încât e bine s-aveți o umbrelă sau ceva de ploaie la voi. Konya este unul din cele mai vechi orașe din Turcia, și sunt dovezi că zona ar fi fost locuită încă din epoca preistorică. În antichitate a fost denumită în limba greacă Ikonion iar în latină Ikonium. Konya a fost și este orașul dervișilor (călugări musulmani) timp de 800 de ani. Iar în secolele XII și XIII Konya a fost capitala turcilor selgiucizi și a avansat repede la rangul de centru cultural. Însă ceea ce am vizitat noi, face parte dintr-un trecut mult în spatele acestor repere istorice. Noi am fost la Çatalhöyük.
Çatalhöyük a fost un mare oraș fortificat în Epoca (modernă) a Pietrei, Neolitic. Orașul și-a trăit gloria în anii 7.000 înaintea erei noastre și este cel mai mare și cel mai bine conservat site neolitic găsit până în prezent. De aceea în anul 2012, acesta a fost înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO. Sunt foarte multe fundații ale unor locuințe străvechi în incinta site-ului, însă daca nu eșți arhelog de profesie ori istoric, cu greu îți poți imagina cum arătau ele în realitate, atunci când erau întregi.
În treacăt fie spus, marea problema a vestigiilor de genul ăsta din epoca pietrei este că materialul de construcție era pământul, iar pământul în timp nu se… păstrează. Se amestecă cu solul din zilele noastre, se erodează repede la intemperii și tot ce rămâne în urmă-i și ce găsesc arhelogii când sapă, sunt niște straturi de sol de culori diferite, care le spune lor de unde până unde se-ntindeau niște fortificații de pământ, ori zidurile unei locuințe din pământ. Din acest motiv, aministratorii site-ului neolitic Çatalhöyük au construit niște locuințe perfect asemănătoare cu cele de acum 9 mii de ani, niște replici-copii fidele.
Cum trăiau oamenii acum 7000 de ani în zona Konya
Ghidul ne-a purtat prin fiecare și am primit o grămadă de explicatii. Intrările sunt mici, în formă de lacrimă, și nu există uși. În partea de sus sunt mai largi cât să-ți între umerii, iar jos mai înguste, astfel încât ești obligat să intri cumva “pe cant”. La tot pasul (literalmente) sunt plăcute fixate pe pereții de pământ lipit, cu informații folositoare. Aflăm dintr-una, că locuințele degradate nu erau cârpite, ci dărâmate, refăcute la loc și decorate cu vopseluri de culori vii, vegetale.
Înăuntru pereții sunt decorați foarte simplu, prin impregnarea palmelor în vopselurie vegetale și apoi “amprentarea” lor direct pe suprafața de pământ. Iar unele locuințe au trofee de vânătoare atârnate la loc de cinste, cam cum vedem în ziua de azi pe la cabanele noastre din munți (semn că încă nu ne-am dezbărat de anumite obiceiuri primitve). Craniile de taur cu coarne cu tot predomină, semn de mare mândrie pentru cel care a reușit să răpună (aproape) cu mâinile goale animalul. Spunem “aproape” cu mâinile goale, pentru că față de ziua de azi o suliță primtivă nu înseamnă cine știe în lupta cu un animal de o tonă greutate.
Am văzut blănurile care țineau loc de covoare în locuințele primitive și vasele de lut (chiar primitive !) de care se foloseau în casele lor. Casele erau mari, multifamiliale, cu camere diferite pentru fiecare familie. În Çatalhöyük este și un muzeu unde sunt expuse obiecte originale găsite de către arheologi, datând din Epoca de Piatră (neolitic) pentru că cele din casele-replică nu sunt originale firește. Vârfurile de sulițe, pumnalele din os și picturile rupestre, te duc cu gândul într-o lume fascinantă a omului primitiv pe care o vezi de obicei doar în filme, recreată cu mai multă sau mai puțină acuratețe.
Aflăm de ghidul nostru că nu toate casele aveau uși: în cele mai multe dintre ele se întra printr-o deschizătură aflată în tavan, de unde pornea o scară spre podeaua camerei de locuit. Cum ar veni, tavanul casei era (pe) stradă, sau altfel spus , tavanele locuintelor (lipite una de altă, că un stup) erau strada însăși. Iar deschizaturile din tavan permiteau și fumului din vatră să iasă din încăpere.
Cum trăiau oamenii primitivi din Çatalhöyük și cam cu ce-și ocupau viața, știm prea puțin. Nu știm în ce credeau oamenii Epocii de Piatră de aici, nici cum se numea religia lor, dar e clar că aveau una pentru că arheologii au găsit mai multe figurine de lut în zonă, plus picturile și simbolurile de pe pereți care te duc cu gândul spre ideea asta. Misticism si religie.
Siteul arheologic Çatalhöyük spune povestea Comunei Primitive, povestea unor oameni ce trăiau într-o societate nestratificata, unde nu există clase conducătoare, clase de mijloc sau săraci, în înțelesul de astăzi al termenilor. Și o spune bine și convingător. Merită să mergi acolo, ca să o vezi.
Be the first to comment